Aşa cum atomii care ne alcătuiesc, care ne explorează venele, sunt aceeaşi atomi care străbat universul, vieţile noastre sunt simple corăbii ce călătoresc pe acest pământ mânate de legi pe care uneori le înţelegem, alteori nu...
Variabilele ce străpung aceste legi sunt proiectate în formule supranaturale, completând naturalul: ceea ce pot percepe şi sistematiza simţurile noastre ascunde o altă lume, la fel de vitală.
Deschid ochii, inima zbătându-se de parcă noaptea care mă sufocă e infinit mai plăcută decât visele negre ce mă încolţiseră. Şi totuşi, odată cu ochii, m-au întâmpinat aceleaşi întrebări: ce se va întâmpla cu mine mâine, peste o săptămâna, peste o lună?
Visele încercau să mă împingă înapoi în cuşcă:
varianta cu numărul unu- închisă între patru pereţi şi o fereastră ce dă înspre neant; o rutină a drumului şcoală-acasă (fără drept de apel); o scurtă analiză a evenimentelor, rezumată printre înghiţituri rapide de mâncare saturată de carbohidraţi şi lipide; scuza oboselii şi apoi tăcerea...tăcerea cea mai profundă, cea mai dureroasă...aşteptarea.
M-am trezit în faţa unei noi probleme. Fila albă ce părea să-mi strălucească în suflet, libertatea unei noi zile, iat-o din nou umbrită de mâzgălituri pe care nu eu le-am provocat...mâzgăliturile se transformă în pete de cerneală, iar ceva îmi curge pe obraz, cald şi sărat.
Picăturile se transformă în şuvoaie, iar acestea în râuri...încearcă să mă împingă departe de cărarea spinoasă a luptei, pe cărarea mult prea bătută a nihilismului.
Poate că soluţia cea mai simplă e o negare în sine: căutarea drumului şi ruperea lanţurilor dintre cauză şi efect.
varianta cu numărul doi: frica bătăii, frica rostirii; discuţii interminabile pierdute în noapte, fără rost; haine, multe rânduri de haine ce mă sufocă; un străin în familia mea...şi dintr-o dată nici nu mai e a mea, e a lui; reguli ce nu le înţeleg şi nu le pot combate fiindcă nu am niciun cuvânt de spus; încerc să-mi protejez mama, dar ea nu mă protejează pe mine; o fereastră deschisă spre cer, ca un pumnal ce mă împunge: ce folos că luna e atât de frumoasă, când tot ce ţi-a mai rămas e s-o priveşti prin geam?
Ca să uit grija zilei de mâine, mă gândesc că ar fi stupid ca viaţa mea să fie ciclică: nu am cum să mă întorc în abisul disperării deoarece l-am străpuns odată; iar dacă ar fi întunecimea mai puternică decât mine...am să-mi pocnesc vertebrele şi am să-mi îndrept coloana.
Dacă motivul pentru care mă zbat e armonia cu mine, singurul lucru ce mă poate atinge e imposibiliatea acestei armonii. Dar dacă EU sunt doar o parte din natural, EU sunt în acelaşi timp o parte din mine.
Am adunat multe pagini scrise de-a lungul timpului; nu conta ora, locul sau alte circumstanţe: la lumina lumânării, dimineaţa, atunci când totul e liniştit, pe şerveţele sau pe coperta ascunsă a caietului...Dar NU mai pot să mă ascund în spatele cuvintelor. Nu pot să mă întorc la aceeaşi faţă de lut lipită cu minuţiozitate în faţa oglinzii improvizate, în fiecare zi. Eu cred în necesitatea adevărului, cred în vise puţin probabile dar totuşi posibile, cred că libertatea nu poate fi înţeleasă superficial şi că eu am dreptul la libertate!
Mi-e frică...şi totuşi eu sunt un corp şi un spirit dependent de legile universale ce ne ţin laolaltă. Cum aş putea deci evolua dacă nu ar fi ceva care să mă împingă? Dacă fug (măcar în teorie) de comoditate şi plictis, de ce m-aş lăsa cuprinsă de angoasă?
Am aflat că libertatea costă. Poate câteodata prea mult. Iar atunci când ziua de mâine te pune în faţa unei alegeri aproape imposibile, ea îşi pierde sensul şi umbreşte în acelaşi timp strălucirea zilei de azi: nemărginirea cerului, mirosul de ploaie, cireşii încărcaţi de roade, vibraţia sărutului...
Atunci când ziua de mâine îşi pierde sensul, închizi ochii şi cercetezi: cauţi muzica ascunsă a sufletului, razele soarelui ce străbat printre nori, cauţi locul în care ţi-ai ascuns poveştile ca să poţi să te regăseşti...cu alte cuvinte, cauţi să scoţi la iveală speranţa.
A accepta e primul pas către reacţie , aşa cum curajul nu exclude frica, ci o include în răspunsul raţional ce îi urmează.
Ce mă aşteaptă e, în concluzie ceea ce trebuie să urmeze, iar daca n-ar urma, ar însemna că m-aş fi poticnit voluntar într-o băltoacă amorţită de cotidian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu